miercuri, 3 octombrie 2012

Stii ceva?

Cine te iubeste nu pleaca!!!

Si bold si subliniat si cu 2 semne de exclamare! Poate, poate mi-a intra in cap...








"Daca e nevoie, opreste-te si o viata noua va incepe, daca e nevoie, asteapta...miracole se intampla!"

marți, 7 august 2012

Ca va bien?

Timpul trece. Parerile difera. Sentimentele se schimba. Oamenii se schimba!

Cum pot sa cer si sa-mi doresc sa primesc de la cineva sentimente infinite? Cand nici eu nu pot sa promit eternul! Dar am nevoie de el ca de aer! Ca nici acum nu am reusit sa trec peste anumite lucruri, ca amintirile noptilor din trecut inca-mi impanzesc sufletul. Si-l fac mai neincrezator! Nu, nu din cauza persoanelor care au existat in viata mea la vremea aceea. Fiindca pe ele le-am uitat de mult. Revenirea lor in viata mea nu ar aprinde nici macar o scanteie daramite focul care atunci ardea intr-atata! Dar au lasat urme... Mari si adanci! Fiindca i-am lasat sa intre incaltati la mine in suflet! Ca eu nu stiu altfel sa iubesc. Ca-mi ajungi greu la inima, e putin spus! Dar dupa ce ai trecut peste toate zidurile, ti-ai facut loc printre toate piedicile, acolo ramai. Multi si bine! Si-ti accept si-ti suport multe. Atat de multe incat in final, cand mi se termina toate sansele ce le-ai meritat(sau nu) plus inca cateva, sufletul mi-e atat de ranit incat trebuie sa-mi adun bucatile in palme. Si plec! Definitiv! Dar urmele... Urmele alea nu vor sa mai treaca! Desi timpul a trecut si trece in continuare! Si ele parca se accentueaza in loc sa treaca! Cand ma simt mai puternica, mai increzatoare, mai sigura pe pasii mei atunci se intampla ceva. Mic si nesimnificativ. Dar care-mi da toata lumea peste cap... Si ma face mai slaba decat eram inainte! Eu nu mai stiu sa iubesc, eu nu mai stiu sa am incredere, eu nu mai stiu sa fiu fericita... Nu mai stiu nici sa daruiesc. Ca mi-e frica! Si incerc, incerc din raspunsteri sa ma ridic, sa fiu din nou sigura de mine si sa ma conving ca lumea e buna asa cum obisnuiam si eu sa cred.

Pentru ca, crede-ma, nu as vrea sa stric nimic din ce am acum! Dar imi vine atat de greu si-mi ia toate puterile. Ca-n sufletul meu se da o lupta in timp ce pe fata mi se asterne un zambet. O masca...

















"Daca e nevoie, opreste-te si o viata noua va incepe, daca e nevoie, asteapta...miracole se intampla!"

luni, 6 august 2012

Habits

Am prostul obicei de a incepe lucrurile cu un imens avant, dar a nu le termina. Aproape nicioada. Din lipsa de interes ulterior, comoditate sau pur si simplu din nepotrivire cu momentele care succed inceputul. Si probabil n-as fi scris nici in seara aceasta daca nu ma aflam in situatia in care sunt. Am observat ca simt nevoie acuta sa scriu doar atunci cand ceva ma apasa. Da ma apasa tare, de imi opreste respiratia si-mi inmulteste bataile inimii. Si nu-mi place sa scriu despre prezent... C-am vaga impresie ca-l schimba in vreun fel sau altul daca ajunge sa fie consemnat chiar si intr-o insemnare din asta pe care cei cu care-l impart n-o vor citi vreodata. Decat daca va fi nevoie! Decat daca o sa le-o cer! Si probabil n-am sa o fac... Si-am si unghiile lungi de ma incomodeaza la scris... Inca un motiv sa le tai! Nu ca n-as avea destule... Revenind la ale mele lucruri mai importante... Mi-e prima noapte aici, singura. Mi-e prima si mi-e al naibii de ciudata! Asa-i cand te obisnuiesti prost ( a se citi "cu binele"). Cu pupat pe frunte de noapte buna, dormit imbratisat si trezit cu privirea lui atintita asupra buzelor tale. Si-apoi te trezesti in acelasi loc, dar singura. Ca tu mai trebuie sa ramai cateva zile cu treburi! Si nu-ti place si nu poti sa adormi! Ce sa adormi? Ca nici nu-ti vine sa te pui la somn! Si ii imbraci tricoul care, by the way, iti vine la fel de lung ca o rochita mai scurta! Si te hotarasti sa scrii pe blog... Sa-ti vina somnul si sa-ti plece dorul!

....da stii si tu ca asta nu-i asa usor!













"Daca e nevoie, opreste-te si o viata noua va incepe, daca e nevoie, asteapta...miracole se intampla!"

marți, 10 iulie 2012

Introspectie

A trecut un an! Cu rele si cu bune. Un an in care am trecut prin toate starile posibile. Am si ras, am si plans. Am

fost de multe ori trista, dar si de mai multe ori bucuroasa, incantata, surprinsa. Uneori neplacut... Alteori in asa fel incat nici acum nu-mi gasesc cuvintele potrivite pentru a exprima tot ce am ce am simtit in momentele alea. Primul an de facultate s-a dus. Nu mai sunt boboaca!

Exterior

Privind rezultatul acestui an pot spune ca toate au mers bine, chiar foarte bine. Cand ajungi la sfarsit esti tentata sa spui ca nici macar nu a fost asa greu. Doar au trecut si examenele. Doar sunt in anul 2, iar viata mea toata s-a mutat acolo. Am ajuns chiar sa ma simt   "acasa" in locul ala ce parea de necuprins. Sa ma plimb pe strazi si sa nu ma pierd... Ei bine, nu chiar peste tot! Dar pentru primul an e chiar foarte bine.

Interior

Adevarul e ca...a fost un an al naibii de greu! Si probabil asa si trebuie sa fie fiindca altfel cum as putea aprecia binele de acuma? Mutarea in sine nu a fost grea, doar a fost ce mi-am dorit. Dar sa ma obisnuiesc intr-un alt loc, fie el mare, frumos, plin, exact asa cum mi l-am imaginat nu a fost la fel de usor precum ma asteptam. Am trecut prin toate starile posibile. La inceput tanjeam toata ziua sa vina weekendul sa vin acasa, apoi am ajuns sa oscilez intre acasa si aproape-acasa, iar la final neasteptatul s-a intamplat! Acasa a devenit acolo, locul unde ma simteam cel mai bine, unde asteptam sa ajung dupa o zi grea, dupa o dezamagire sau dupa un succes. Nu, nu pot sa compar cele doua locuri si probabil acolo, chiar daca e acuma acasa, nu o sa se ridice la nivelul casei unde am crescut, am invatat sa vorbesc si sa rad. E ciudat totusi cum se schimba lucrurile. In ceea ce priveste facultatea, simt ca am facut o alegere nu buna, dar una care sa imi aduca satisfactii pe viitor. Nu financiare, ci sufletesti. N-am fost mereu convinsa de lucrul acesta, fiindca a fost mult de invatat si recuperat. Si mai am pana o sa ajung la nivelul care vreau. Dar ce m-a convins a fost placerea pe care o simt de fiecare data cand invat, cand ma straduiesc si cand incerc sa dau tot ce am mai bun din mine. O sa fie bine, simt asta!

A trecut un an! Si-l astept deja pe urmatorul... Cu bratele larg deschise!








"Daca e nevoie, opreste-te si o viata noua va incepe, daca e nevoie, asteapta...miracole se intampla!"

sâmbătă, 9 iunie 2012

Stii senzatia?

Stii...As vrea sa spun mai multe despre felul in care ma saruti inainte sa adorm pe pieptul tau, de noapte buna. Nu, nu pe buze. Ma saruti pe frunte. Scurt si apasat! Si-mi alungi toate gandurile rele si adorm asa, cu urma buzelor tale pe fruntea mea. Si ma simt ocrotita. Iti citesc iubirea ce mi-o porti in ochi, in privire si-n zambet. Si as putea sa spun atatea despre ea. Despre cat de fericita ma face cand o simt ca se revarsa asupra mea... Dar nu o sa o fac. Tot ce pot sa spun e ca...

Nu vreau un iubit perfect.
Vreau un băiat în faţa căruia să pot să mă prostesc...
care mă tratează aşa cum merit
un băiat care mă iubeşte şi vrea să fie cu mine mai mult decât orice altceva.


....eu l-am gasit pe El! Si-mi insenineaza zilele si noptile, dupa amiezile si diminetile. Imi aduce zambet pe chip si pace-n suflet. Stii senzatia?




"Daca e nevoie, opreste-te si o viata noua va incepe, daca e nevoie, asteapta...miracole se intampla!"

luni, 21 mai 2012

Schimbari!

Si vine un moment cand fetita stii tu, aia mica...devine femeie!



















"Daca e nevoie, opreste-te si o viata noua va incepe, daca e nevoie, asteapta...miracole se intampla!"

luni, 7 mai 2012

Prima oara!

Uneori, cuvintele nu-si au rostul... E prima oara! 











"Daca e nevoie, opreste-te si o viata noua va incepe, daca e nevoie, asteapta...miracole se intampla!"

joi, 3 mai 2012

I wonder why


"Cuvintele nu sunt niciodata de ajuns pentru toate trairile pe care le avem, pentru toate sentimentele care ne inunda inimile, pentru toate gandurile care nu ne dau pace.
E greu sa-ti alegi cuvintele pentru a explica un amestec de sentimente, care mai de care mai profunde si mai incurcate.
E greu sa gasesti cuvintele potrivite pentru a spune ceva ce stii ca va rani indiferent cum le-ai aseza sau le-ai spune.
Cuvintele vor ramane mereu cea mai puternica arma a omului. Ele iti pot da aripi sau te pot dobori. Iti pot umple inima de bucurie sau de mahnire.
Cuvintele sunt prea putine. Daca am comunica prin bataile inimii ar fi mai multe de spus."



Asa simt si eu acuma... Cuvintele nu sunt niciodata de ajuns, mai ales acum. Mai ales in situatia asta. Mi-e greu sa le aleg si mi se pare ca-s prea putin, ca nu exprima ce simt, ca nu ne definesc! Prefer sa las inima sa-ti sopteasca, iar cand va fi timpul sa vorbesc prin scris atunci cu siguranta voi simti ca toate se potrivesc. Pana atunci................







"Daca e nevoie, opreste-te si o viata noua va incepe, daca e nevoie, asteapta...miracole se intampla!"

luni, 23 aprilie 2012

Am iertat greseli aproape de neiertat,am incercat sa inlocuiesc persoane de neinlocuit si sa uit persoane de neuitat.Am actionat din impuls,am fost dezamagit de oameni pe care-i credeam incapabili de a face anumite lucruri,dar si eu am dezamagit oameni.Am tinut pe cineva in brate,pentru a-l proteja. Am ras cand nu trebuia.Mi-am facut prieteni pentru totdeauna.Am iubit si am fost iubit,dar am fost si respins.Am fost iubit si nu am stiut sa iubesc.Am tipat si am sarit in sus de bucurie,am trait pentru dragoste si am facut promisiuni pentru totdeauna,dar,inima mi s-a frant de atatea ori.Am plans ascultand muzica sau privind fotografii.Am telefonat doar pentru a auzi o voce,m-am indragostit doar de un suras.Aproape am crezut ca voi muri de atata nostalgie si mi-a fost teama ca voi pierde pe cineva special.Dar,am supravietuit!Si inca traiesc!Si totusi merg inainte.Si tu trebuie sa mergi inainte.Traieste!

Asta incerc sa fac eu acum...Sa traiesc! Sunt la inceput asa ca o fac timid, inca ma tem si inca sunt atenta la orice pas pe care il fac. Dar zambesc, zambesc in fiecare zi de la o vreme incoace! Si stiu ca mai e un drum lung pana in varf, ca sunt inca destul de jos... Dar imi doresc sa ajung acolo si stiu ca totul o sa fie bine! .......pentru ca am incep sa am liniste in suflet si un suras pe chip!









"Daca e nevoie, opreste-te si o viata noua va incepe, daca e nevoie, asteapta...miracole se intampla!"

duminică, 22 aprilie 2012

Tell me what I want to hear...

Se spune ca pe o femeie trebuie sa o iubesti atunci cand o merita cel mai putin fiindca atunci are cea mai mare nevoie!
Eu nu stiu daca acum este momentul cand o merit cel mai putin sau cel mai mult. Dar am nevoia de iubire in momentele astea. Si o vreau sincera, fara sa-mi ceara nimic inapoi! Fiindca sufletul meu tanjeste dupa vindecare...










"Daca e nevoie, opreste-te si o viata noua va incepe, daca e nevoie, asteapta...miracole se intampla!"

marți, 17 aprilie 2012

Zambet, liniste si...inceput











"Daca e nevoie, opreste-te si o viata noua va incepe, daca e nevoie, asteapta...miracole se intampla!"

luni, 2 aprilie 2012

Cumpana...


Am nevoie de înţelegere,pe care nu am prea primit-o în ultima perioadă.
   Vreau să uit trecutul,trăind şi bucurîndu-mă de prezent.
   Aş vrea să renunţ la cele mai penibile regrete,cum ar fi că aş fi putut mai bine.
  Ca puteam să fac altă alegere.Că puteam să fiu altfel.
  Vreau să uit că am greşit şi nu am terminat lucruri pe care le-am început.
  Să am parte de iubire,căldură şi delicateţe,să nu duc doruri imposibile. ”
















"Daca e nevoie, opreste-te si o viata noua va incepe, daca e nevoie, asteapta...miracole se intampla!"

duminică, 25 martie 2012

Why?!

........si ti-am vazut masina! Dupa atata timp, am vazut-o! Mi-a aparut in fata, m-a izbit pur si simplu. Inainte s-o vad albastra cum e i-am vazut numerele. Eram sigura ca e a ta inainte sa-mi ridic privirea si sa o vad in toata splendoarea ei. Am simtit cum mi se taie respiratia si nu imi mai simt picioarele... Mi-am dorit atata timp sa o vad ca sa pot sa iti trimit un mesaj, sa te sun sau orice altceva care sa te aduca in fata mea. Imi faceam planuri ce o sa-ti spun si stiam exact ce ti-as fi scris in mesaj. Stiam! Dar de ce trebuia sa o vad acum, cand m-am oprit? Cand mi-am promis ca drumul meu nu o sa se mai intersecteze cu al tau? Ca e rau si ca ma face sa sufar! Si-mi simteam mainile amortite, ochii imi erau in lacrimi si inima imi batea cu putere... Imi doream atat de mult sa te vad! Doar eu. Dar am sunat-o pe ea! Mi-a spus sa am grija, sa plec de acolo si sa nu ma uit in spate... Ca imi faci rau, nu bine! Am intrat in primul magazin, unde-mi era drumul. Stiam ca e posibil sa fii acolo, inauntru, dar la fel de bine stiam ca e prea mare ca se ne intalnim. Si-mi era inima mica, mica in timp ce paseam in locul ala mare, mare. Si mergeam cu ochii deschisi, ce-mi era insa in suflet nu cred ca pot descrie... Mi-am terminat treburile si am iesit. Fara sa te vad! Masina ta nu era acolo. Deci tu plecasei! Aveam o mie de ganduri si sute de intrebari. E adevarat, trebuie sa ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa se implineasca si sa nu mai vrei asta. Dar se implineste prea tarziu... Stii ca nu trebuia sa fiu acolo? In locul ala, la ora aia si pe partea aia? Noi mereu ne-am intalnit asa, intamplator. De ce? De ce, viata, mi-l pui in fata? E un semn? Ce trebuie sa fac? Dar daca e asa, de ce nu il lasi in viata mea? Prea multe de ce-uri si niciun raspuns...
Printule, timpul nostru a trecut! Dar nu si sentimentele mele....














"Daca e nevoie, opreste-te si o viata noua va incepe, daca e nevoie, asteapta...miracole se intampla!"

vineri, 23 martie 2012

C`est dommage, mais...

23.03, back (from) home

Ma imbratisai puternic si nu mi-am mai putut stapani lacrimile... Imi spuneai ca doar eu contez, ca sunt pe primul loc si ca trebuie sa ma apreciez. Ca trebuie sa incetez sa il mai las sa imi faca atata rau! Stiai ce decizie am luat si cat de rau o sa ma doara sa ma tin de ea. Stiai ca o sa simt de multe ori ca am ajuns in iad, ca totul o sa ma arda, ca si aerul pe care o sa-l respir o sa ma sufoce... Dar m-am hotarat! Ti-am inchis caile de acces catre mine si inima mea! Si usile, si ferestrele! Chiar si cele mai mici! Si e greu! Si ma doare! Si-mi doresc macar sa crap putin usa, sau geamul... Sa te vad eu, sa te aud, sa te simt! Si ma chinuiesc, dar rezist! Ma cauti, dar nu ma gasesti! Am plecat din locurile unde puteai sa ma gasesti... Nu fizic, nici sufleteste... De fapt nici n-am plecat, doar m-am ascuns. Si stiu ca e drumul cel bun... Dar atunci de ce, doamne, simt ca mor pe interior? Iti simt uneori parfumul si ma innebuneste, desi nu mai ai nimic la mine. Te visezi in fiecare noapte... Imi zici mereu cuvintele pe care vreau sa le aud, dar nu le mai cred nici in vis. Imi amintesc perfect ultimul sarut! A fost scurt si apasat... M-ai adus la faculta intr-o dimineata, era cald afara si  povesteam vrute si nevrute despre noapte trecuta. Noaptea petrecuta impreuna! Ne faceam planuri pentru saptamana ce urma, nu s-au implinit... Ai oprit si te uitai la mine, m-ai pupat usor pe obrazul drept. M-am intors si ti-am sarutat buzele, mi-ai raspuns la sarut. Imi zimbeai si am plecat. Ma durea inca de pe atunci...
Ai avut atatea timp, mi-am lasat barierele jos si te-am lasat sa intri. Nu numai in viata mea, ci si in inima mea. Si n-ai stiu sa vezi ce comoara imbratisezi...










"Daca e nevoie, opreste-te si o viata noua va incepe, daca e nevoie, asteapta...miracole se intampla!"

sâmbătă, 17 martie 2012

How can I replace this?

17.09, purple weekend

Am ajuns acasa! Si brusc, starea mea de spirit s-a schimbat...  In bine! E de vina, ce-i drept si vremea de afara! Iubesc soarele, caldura si voia buna. In centru, totul e neschimbat. Cafeneaua in care-mi petreceam zilele de liceeanca e la fel, plina de pustani si fum de tigara. E-o senzatie ciudata pe care-am simtit-o ieri plimbandu-ma prin toate locurile astea care-mi sunt atat, dar atat de dragi! Ce mult m-am schimbat de atunci, a si trecut un an! Si, sa stii, ca as vrea sa ma intorc... Dar nu mai apartin locului astuia caruia ii mai spun generic acasa. Desi aici ma simt cel mai bine, nu mai e al meu. Si-am ajuns la cumpana de care ma temeam. A venit vremea sa fiu la mijloc, sa oscilez intre doua locuri, sa nu ma simt implinita in niciunul dintre ele. Sa ma simt implinita in ambele, dar sa nu ma pot imparti! Plec de acolo aproape la fel de greu cum plec de aici...
Eu: Cat timp o sa treaca pana o sa ma simt aici acasa?
Tu: 1/2 ani
Eu: Deci mai am de asteptat...

Dar e primavara si e cald afara! Si aud cum o voce blanda ma striga din bucatarie! Ce-ar fi sa ma bucur de prezent ca si asa trece mult prea repede? E mov totul... Si-mi place. Si mai am 2 zile!
Sunt acasa!



P.S. Stiu ca iti place verdele! :)


"Daca e nevoie, opreste-te si o viata noua va incepe, daca e nevoie, asteapta...miracole se intampla!"

joi, 15 martie 2012

I`m coming home!

15.03, red is almost purple

Maine pe vremea aceasta o sa scriu de acasa! Din camera mea mov, din patul meu moale privind pe ferestrele mele mari. Acolo toate sunt ale mele! Le simt si le visez tot timpul! Uneori, dimineata inainte sa deschid ochii imi imaginez ca sunt acasa... Si ma cuprinde un sentiment de liniste si pace, dar ma trezesc repede la realitate! Si totul e rosu aici, nu mov cum e acasa... Dar e bine! E un fel de acasa si aici! Si oricum e ciudat cum si atunci cand sunt acolo, unde e chiar acasa, de fapt nu mai e! Fiindca sunt un fel de musafir care vine uneori, sta putin si pleaca cu greu. Si de aici plec cu greu, dar e suportabil fiindca stiu ca in doua-trei zile m-am intors, dar acasa...Cand plec de-acasa ma-nsoteste o stare melancolica tot drumul si e destul de lung, crede-ma. Fiindca nu stiu cand ma mai intorc... Uneori am senzatia asta si cand sunt acasa fiindca stiu ca timpul e limitat si se scurge! Ce dor mi-e sa fiu iar fata la mama acasa, sa merg la liceu si sa n-am nicio grija. Parca n-am profitat destul! Sigur n-am profitat destul! Dar hai, ca e bine si aici! Iar fata lui mama raman si la cateva sute de km departare! Si acum sunt studenta, parca ar trebui sa fie mai bine! E? Nu e? Depinde!
Acum sunt optimista! Maine o sa fiu acasa si macar pentru cateva zile nu o sa am nicio o grija! De fapt totusi una...sa ma incarc pozitiv cat de mult pot!










"Daca e nevoie, opreste-te si o viata noua va incepe, daca e nevoie, asteapta...miracole se intampla!"

miercuri, 14 martie 2012

Oare?

14.03, red home

Un lucru stiu sigur... Mie nu imi ies niciodata planurile! Oricat ma straduiesc, ma ambitionez si fac tot ce se poate pana la urma ajung la acelasi lucru. Nu merge!! Si atunci ajung sa ma intreb: de ce nu imi ies mie planurile? Chiar asa...oare de ce? Adica hai sa nu fiu asa radicala, s-a mai intamplat sa-mi mai iasa...Dar intr-un numar infim de mic fata de cele care nu mi-au iesit. Si totusi daca cumva am avut noroc si planul meu era dus la capat, cu siguranta nu era tocmai planul initial ci asa, cu mici modificari...acceptabile, ce-i drept! Oare nu imi doresc destul un lucru? Sau mi-l doresc prea tare? Cred ca e a doua varianta avand in vedere ca investesc totul atunci cand vreau sa fac ceva... Dar soarta asta se incapataneaza sa imi puna piedici in roate. Probabil vrea sa ma-nvete ce e perseverenta! Dar viata, crede-ma, stiu! Totusi as vrea si eu sa imi iasa lucrurile cum imi doresc fara sa fie nevoie sa ma zbat atata!  Si aici...stii tu la ce ma refer!
Am înteles că nu totul poate fi planificat, că neprevăzutul are un farmec aparte pe care visătorii îl înteleg si îl savurează în tăcere, cu ochii hoinărind imagini ale sufletului, nu ale mintii

....da, suna frumos! Totusi, mie imi plac lucrurile planificate nu hazardul! Dar daca tu, viata, stii cumva cum e mai bine atunci fa lucrurile cum vrei, dar fa-le odata! Pentru ca planul asta tu, de fapt, e(sti) chiar fericirea mea!













"Daca e nevoie, opreste-te si o viata noua va incepe, daca e nevoie, asteapta...miracole se intampla!"

marți, 13 martie 2012

Am I ?

Marti 13, still here

Desi mai am cateva luni pana schimb prefixul a doua oara in lunga mea viata, azi mi-a zburat gandul la ceva... Chiar sunt mare? Matura? Capabila de lucruri de adult? Responsabila? Inteleapta? O fii asa? Eu una nu vad asta. Eu inca ma simt un copil. Unul care inca mai simte un dor imens de mama si sfaturile ei atunci cand lucrurile din jur o iau razna. Si cred ca o sa simt asta mereu! Stii, cand eram tanara si naiva si ma uitam la filme tipic hollywodiene cu fete care se muta intr-un alt oras pentru a face facultatea mi se parea ca pentru asta, chiar trebuie sa fii, in primul rand, mare si capabila de a trai fara protectia familiei. Ok, atunci ideea de mare totusi mi se contura altfel in minte. Acum insa... Nu simt ca am crescut chiar daca m-am mutat intr-un alt oras, stau singura, imi platesc facturile si imi port de grija. Singura! Si imi place, mi se pare normal si nu m-as mai muta acasa, fiindca... Acasa e aici! Dar nu, nu sunt mare. Uneori nici responsabila, nici inteleapta si in niciun caz matura. Fiindca probabil inca nici nu trebuie sa fiu. Inca mai pot sa ma prostesc, sa ma rasfat si chiar sa mai gresesc, uneori... Pe de alta parte insa, acum consecintele se reflecta doar asupra mea. Si m-am obisnuit si cu asta!
....singurul lucru cu care nu o sa ma pot obisnui niciodata e absenta ta. Pentru ca tu trebui sa fii aici! Chiar trebuie, intelegi ?











"Daca e nevoie, opreste-te si o viata noua va incepe, daca e nevoie, asteapta...miracole se intampla!"

luni, 12 martie 2012

Baby, it`s you!



12.03.2012, my place

Pe tine te cunosc cam de cand m-am mutat aici, minus vreo 20 de zile fara importanta! Stii, probabil ca de fiecare data cand o sa imi amintesc de pasul mare pe care l-am facut, gandul o sa ma poarte la tine. Si sper si vreau sa fii langa mine in momentele alea. Si nu numai atunci. Vreau sa fii langa mine acum, maine, intotdeauna! Imi place sa vad ca s-a creat un precedent, ca pana si profesorii incep sa spuna "am invatat si semestrul trecut" si ca eu pot sa spun, creand iluzia ca sunt de mult aici ca "m-am mutat anul trecut". Si-ador locul asta! Locul asta plin de lumini, oameni, studenti, mall-uri, facultati, zambete si voie buna. Iubesc ca trebuie sa cobor o strada abrupta si chiar reusesc, pe tocuri fiind, fara prea mare efort. Si o urc la fel de usor, chiar daca uneori mi se taie respiratia. Pentru ca am facut-o de atatea ori, deja, incat mi se pare normal. Si frumos! Si nu mi-am dat seama cand a trecut timpul si am trait deja aici o toamna si o iarna care nu vrea sa mai plece. Toamna a fost de vis! Prima zi de facultate, emotiile, dorinta de a acapara tot ceea ce ma inconjoara. Si-apoi o iarna lunga, cu sarbatori, cu vise si sperante. Si cu o sesiune! Si ce mai sesiune... O luna ianuarie plina cu examene si o luna februarie plina cu rezultate bune. Sunt integralista! Si au trecut atatea luni si mie nu imi vine sa cred. Timpul n-a stat niciodata in loc, dar acum mi s-a parut mai rapid ca nicioadata. Am ajuns sa cunosc strazile, cladirile chiar si oamenii. Si e adevarat... Dupa ce ajungi sa cuprinzi cu privirea un loc chiar daca e imens, devine mic, devine posibil de cucerit. Fiindca il cunosti, fiindca stii unde duce strada aia sau macar in ce directie e cartierul ala. Si-aveam la inceput senzatia ca nu cunosc pe nimeni, abia asteptat sa merg acasa la mine sa vad fete cunoscute, sa ma vad intamplator cu ele pe strada, sa-mi zambeasca oamenii in magazine. Si ce crezi? Acum...aici e acasa! Aici imi zambesc oamenii, aici ma saluta si aici mi-e adresa din buletin. Si da, chiar am senzatia ca am ajuns acasa cand intru pe usa si-mi vad perdele rosii! Inca nu e complet, dar o sa fie.

Doar am primit cel mai frumos mesaj de 8 Martie! Nici nu putea sa fie altfel, doar a venit de la tine!







"Daca e nevoie, opreste-te si o viata noua va incepe, daca e nevoie, asteapta...miracole se intampla!"

vineri, 24 februarie 2012

I`m here, but...



24 februarie 2012, Dragobete...

Astazi ma doare cel mai tare. Tu ma dori, de fapt...Nu el, tu! Tu care ai venit dupa. Sau cel putin asa credeam...Dar de fapt, ai fost si intre si in timpul. Nu, n-a fost intentionat! Asa a fost sa fie.. Si am promis ca n-am sa vorbesc despre tine si m-am tinut de cuvant pana acum. Dar azi simt ca nu mai pot, desi la mine nu exista nu pot. Dar din octombrie si pana acuma multe s-au schimbat, mai ales lucrurile care nu credeam ca se vor schimba sau vor trece vreodata. Viata e imprevizibila si eu nu reusesc sa nu fiu uimita la fiecare intoarcere de 360 de grade pe care o face, uneori. Azi e ziua aceea, saptamana asta e perioada aia... Inceputul e tot timpul promitator, la inceput esti puternic. Dar deja au trecut vreo 2 saptamani si simt cum ma lasa puterile. Asta e momentul cand, de obicei, cedez. Iti cedez! Dar de data aceasta ai facut prea multe si-s intr-o lupta continua. Vreau si nu pot! Crede-ma, oricat as vrea...nu pot! Nu meriti, nu MA meriti.

Stii cum e sa-ti fie mintea si inima intr-un razboi continuu, sa iti doresti din toate puterile si sa fii nevoita sa-ti opresti orice pornire spre el odata ce aceste sentimente ajung sa fie gandite cu mintea si nu simtite cu inima? Nu stii, dar e o stare de anxietate continua...Si ce nu-mi da pace deloc e dorul...Mi-e dor si doare! Si-mi lipsesti...


"Daca e nevoie, opreste-te si o viata noua va incepe, daca e nevoie, asteapta...miracole se intampla!"

luni, 6 februarie 2012

En même temps



"Que les choses ont changé, que les fleurs ont fané
Que le temps d'avant, c'était le temps d’avant
Que si tout zappe et lasse, les amours aussi passent..."




3.02, home...real home

La multi ani iubire, fosta iubire! Sti, noi ne-am pierdut pe drum... Intre atatia ani, atatea dorinte, soapte nerostite si un an la distanta! Dar nu o sa inceteze niciodata sa ma surprinda atentia pe care o dau detaliilor. Ne-am transformat din tu si eu in noi intr-o zi primavaratica de joi (ah,si ce naiva eram pe vremea aceea) si am devenit din nou doua suflete in aceeasi zi de joi. Doar ca de data asta era iarna! Si inca ce iarna...Motivul? A fost unul? Au fost mai multe? Mai conteaza? Ma saturasem de jumatatile de masura pe care mi le-ai tot dat de-alungul anilor. Si au fost multi ani si tu tot n-ai reusit sa te implici cu totul! Iar eu, eu ti-am dat totul. Si fara sa primesc aproape nimic inapoi am ramas goala. Metaforic vorbind! Stiu ca noi nu am fost niciodata pe aceasi lungime de unda si, absurd, timpul a fost generos cu noi. Ne-a lasat impreuna atata timp desi discrepantele dintre noi se afundau pe zi ce trecea. Cum as fi putut sa fiu de-acord cu tine? Erai tot ceea ce eu nu eram...Intotdeauna ai crezut ca este inutil sa iti areti sentimentele atata timp cat tu (si doar tu) stiai ca le ai, in timp ce eu, la polul opus, nu vedeam rostul unor sentimente care nu pot fi marturisite si dublate de fapte. Si crede-ma mi-a ajuns! Mi-a ajuns sa privesc in trecut, sa  tot revendic sentimentele cuiva si sa am grija de toate, de cand ma trezesc dimineata si pana adorm seara! Nu e corect, sa sti! Ai lasat urme adanci in mine si-acum cine o sa le umple? Pe cine o sa las sa se mai apropie atat de mult cat te-am lasat pe tine cand stiu ce urmeaza? Cand nimic nu e sigur si toate se prabusesc....Cand cuvintele de cele mai multe nu inseamna absolut nimic. Nu stiu, am obosit sa-mi fac planuri si sa fac tot posibilul ca sa intorc lucrurile in favoarea mea... De data aceasta ma opresc, las timpul sa decida totul! 


Dar stiu ca va fi bine... Inima mea inca mai bate, deci e bine, mai exista o speranta. Sau mai multe...