duminică, 25 martie 2012

Why?!

........si ti-am vazut masina! Dupa atata timp, am vazut-o! Mi-a aparut in fata, m-a izbit pur si simplu. Inainte s-o vad albastra cum e i-am vazut numerele. Eram sigura ca e a ta inainte sa-mi ridic privirea si sa o vad in toata splendoarea ei. Am simtit cum mi se taie respiratia si nu imi mai simt picioarele... Mi-am dorit atata timp sa o vad ca sa pot sa iti trimit un mesaj, sa te sun sau orice altceva care sa te aduca in fata mea. Imi faceam planuri ce o sa-ti spun si stiam exact ce ti-as fi scris in mesaj. Stiam! Dar de ce trebuia sa o vad acum, cand m-am oprit? Cand mi-am promis ca drumul meu nu o sa se mai intersecteze cu al tau? Ca e rau si ca ma face sa sufar! Si-mi simteam mainile amortite, ochii imi erau in lacrimi si inima imi batea cu putere... Imi doream atat de mult sa te vad! Doar eu. Dar am sunat-o pe ea! Mi-a spus sa am grija, sa plec de acolo si sa nu ma uit in spate... Ca imi faci rau, nu bine! Am intrat in primul magazin, unde-mi era drumul. Stiam ca e posibil sa fii acolo, inauntru, dar la fel de bine stiam ca e prea mare ca se ne intalnim. Si-mi era inima mica, mica in timp ce paseam in locul ala mare, mare. Si mergeam cu ochii deschisi, ce-mi era insa in suflet nu cred ca pot descrie... Mi-am terminat treburile si am iesit. Fara sa te vad! Masina ta nu era acolo. Deci tu plecasei! Aveam o mie de ganduri si sute de intrebari. E adevarat, trebuie sa ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa se implineasca si sa nu mai vrei asta. Dar se implineste prea tarziu... Stii ca nu trebuia sa fiu acolo? In locul ala, la ora aia si pe partea aia? Noi mereu ne-am intalnit asa, intamplator. De ce? De ce, viata, mi-l pui in fata? E un semn? Ce trebuie sa fac? Dar daca e asa, de ce nu il lasi in viata mea? Prea multe de ce-uri si niciun raspuns...
Printule, timpul nostru a trecut! Dar nu si sentimentele mele....














"Daca e nevoie, opreste-te si o viata noua va incepe, daca e nevoie, asteapta...miracole se intampla!"

vineri, 23 martie 2012

C`est dommage, mais...

23.03, back (from) home

Ma imbratisai puternic si nu mi-am mai putut stapani lacrimile... Imi spuneai ca doar eu contez, ca sunt pe primul loc si ca trebuie sa ma apreciez. Ca trebuie sa incetez sa il mai las sa imi faca atata rau! Stiai ce decizie am luat si cat de rau o sa ma doara sa ma tin de ea. Stiai ca o sa simt de multe ori ca am ajuns in iad, ca totul o sa ma arda, ca si aerul pe care o sa-l respir o sa ma sufoce... Dar m-am hotarat! Ti-am inchis caile de acces catre mine si inima mea! Si usile, si ferestrele! Chiar si cele mai mici! Si e greu! Si ma doare! Si-mi doresc macar sa crap putin usa, sau geamul... Sa te vad eu, sa te aud, sa te simt! Si ma chinuiesc, dar rezist! Ma cauti, dar nu ma gasesti! Am plecat din locurile unde puteai sa ma gasesti... Nu fizic, nici sufleteste... De fapt nici n-am plecat, doar m-am ascuns. Si stiu ca e drumul cel bun... Dar atunci de ce, doamne, simt ca mor pe interior? Iti simt uneori parfumul si ma innebuneste, desi nu mai ai nimic la mine. Te visezi in fiecare noapte... Imi zici mereu cuvintele pe care vreau sa le aud, dar nu le mai cred nici in vis. Imi amintesc perfect ultimul sarut! A fost scurt si apasat... M-ai adus la faculta intr-o dimineata, era cald afara si  povesteam vrute si nevrute despre noapte trecuta. Noaptea petrecuta impreuna! Ne faceam planuri pentru saptamana ce urma, nu s-au implinit... Ai oprit si te uitai la mine, m-ai pupat usor pe obrazul drept. M-am intors si ti-am sarutat buzele, mi-ai raspuns la sarut. Imi zimbeai si am plecat. Ma durea inca de pe atunci...
Ai avut atatea timp, mi-am lasat barierele jos si te-am lasat sa intri. Nu numai in viata mea, ci si in inima mea. Si n-ai stiu sa vezi ce comoara imbratisezi...










"Daca e nevoie, opreste-te si o viata noua va incepe, daca e nevoie, asteapta...miracole se intampla!"

sâmbătă, 17 martie 2012

How can I replace this?

17.09, purple weekend

Am ajuns acasa! Si brusc, starea mea de spirit s-a schimbat...  In bine! E de vina, ce-i drept si vremea de afara! Iubesc soarele, caldura si voia buna. In centru, totul e neschimbat. Cafeneaua in care-mi petreceam zilele de liceeanca e la fel, plina de pustani si fum de tigara. E-o senzatie ciudata pe care-am simtit-o ieri plimbandu-ma prin toate locurile astea care-mi sunt atat, dar atat de dragi! Ce mult m-am schimbat de atunci, a si trecut un an! Si, sa stii, ca as vrea sa ma intorc... Dar nu mai apartin locului astuia caruia ii mai spun generic acasa. Desi aici ma simt cel mai bine, nu mai e al meu. Si-am ajuns la cumpana de care ma temeam. A venit vremea sa fiu la mijloc, sa oscilez intre doua locuri, sa nu ma simt implinita in niciunul dintre ele. Sa ma simt implinita in ambele, dar sa nu ma pot imparti! Plec de acolo aproape la fel de greu cum plec de aici...
Eu: Cat timp o sa treaca pana o sa ma simt aici acasa?
Tu: 1/2 ani
Eu: Deci mai am de asteptat...

Dar e primavara si e cald afara! Si aud cum o voce blanda ma striga din bucatarie! Ce-ar fi sa ma bucur de prezent ca si asa trece mult prea repede? E mov totul... Si-mi place. Si mai am 2 zile!
Sunt acasa!



P.S. Stiu ca iti place verdele! :)


"Daca e nevoie, opreste-te si o viata noua va incepe, daca e nevoie, asteapta...miracole se intampla!"

joi, 15 martie 2012

I`m coming home!

15.03, red is almost purple

Maine pe vremea aceasta o sa scriu de acasa! Din camera mea mov, din patul meu moale privind pe ferestrele mele mari. Acolo toate sunt ale mele! Le simt si le visez tot timpul! Uneori, dimineata inainte sa deschid ochii imi imaginez ca sunt acasa... Si ma cuprinde un sentiment de liniste si pace, dar ma trezesc repede la realitate! Si totul e rosu aici, nu mov cum e acasa... Dar e bine! E un fel de acasa si aici! Si oricum e ciudat cum si atunci cand sunt acolo, unde e chiar acasa, de fapt nu mai e! Fiindca sunt un fel de musafir care vine uneori, sta putin si pleaca cu greu. Si de aici plec cu greu, dar e suportabil fiindca stiu ca in doua-trei zile m-am intors, dar acasa...Cand plec de-acasa ma-nsoteste o stare melancolica tot drumul si e destul de lung, crede-ma. Fiindca nu stiu cand ma mai intorc... Uneori am senzatia asta si cand sunt acasa fiindca stiu ca timpul e limitat si se scurge! Ce dor mi-e sa fiu iar fata la mama acasa, sa merg la liceu si sa n-am nicio grija. Parca n-am profitat destul! Sigur n-am profitat destul! Dar hai, ca e bine si aici! Iar fata lui mama raman si la cateva sute de km departare! Si acum sunt studenta, parca ar trebui sa fie mai bine! E? Nu e? Depinde!
Acum sunt optimista! Maine o sa fiu acasa si macar pentru cateva zile nu o sa am nicio o grija! De fapt totusi una...sa ma incarc pozitiv cat de mult pot!










"Daca e nevoie, opreste-te si o viata noua va incepe, daca e nevoie, asteapta...miracole se intampla!"

miercuri, 14 martie 2012

Oare?

14.03, red home

Un lucru stiu sigur... Mie nu imi ies niciodata planurile! Oricat ma straduiesc, ma ambitionez si fac tot ce se poate pana la urma ajung la acelasi lucru. Nu merge!! Si atunci ajung sa ma intreb: de ce nu imi ies mie planurile? Chiar asa...oare de ce? Adica hai sa nu fiu asa radicala, s-a mai intamplat sa-mi mai iasa...Dar intr-un numar infim de mic fata de cele care nu mi-au iesit. Si totusi daca cumva am avut noroc si planul meu era dus la capat, cu siguranta nu era tocmai planul initial ci asa, cu mici modificari...acceptabile, ce-i drept! Oare nu imi doresc destul un lucru? Sau mi-l doresc prea tare? Cred ca e a doua varianta avand in vedere ca investesc totul atunci cand vreau sa fac ceva... Dar soarta asta se incapataneaza sa imi puna piedici in roate. Probabil vrea sa ma-nvete ce e perseverenta! Dar viata, crede-ma, stiu! Totusi as vrea si eu sa imi iasa lucrurile cum imi doresc fara sa fie nevoie sa ma zbat atata!  Si aici...stii tu la ce ma refer!
Am înteles că nu totul poate fi planificat, că neprevăzutul are un farmec aparte pe care visătorii îl înteleg si îl savurează în tăcere, cu ochii hoinărind imagini ale sufletului, nu ale mintii

....da, suna frumos! Totusi, mie imi plac lucrurile planificate nu hazardul! Dar daca tu, viata, stii cumva cum e mai bine atunci fa lucrurile cum vrei, dar fa-le odata! Pentru ca planul asta tu, de fapt, e(sti) chiar fericirea mea!













"Daca e nevoie, opreste-te si o viata noua va incepe, daca e nevoie, asteapta...miracole se intampla!"

marți, 13 martie 2012

Am I ?

Marti 13, still here

Desi mai am cateva luni pana schimb prefixul a doua oara in lunga mea viata, azi mi-a zburat gandul la ceva... Chiar sunt mare? Matura? Capabila de lucruri de adult? Responsabila? Inteleapta? O fii asa? Eu una nu vad asta. Eu inca ma simt un copil. Unul care inca mai simte un dor imens de mama si sfaturile ei atunci cand lucrurile din jur o iau razna. Si cred ca o sa simt asta mereu! Stii, cand eram tanara si naiva si ma uitam la filme tipic hollywodiene cu fete care se muta intr-un alt oras pentru a face facultatea mi se parea ca pentru asta, chiar trebuie sa fii, in primul rand, mare si capabila de a trai fara protectia familiei. Ok, atunci ideea de mare totusi mi se contura altfel in minte. Acum insa... Nu simt ca am crescut chiar daca m-am mutat intr-un alt oras, stau singura, imi platesc facturile si imi port de grija. Singura! Si imi place, mi se pare normal si nu m-as mai muta acasa, fiindca... Acasa e aici! Dar nu, nu sunt mare. Uneori nici responsabila, nici inteleapta si in niciun caz matura. Fiindca probabil inca nici nu trebuie sa fiu. Inca mai pot sa ma prostesc, sa ma rasfat si chiar sa mai gresesc, uneori... Pe de alta parte insa, acum consecintele se reflecta doar asupra mea. Si m-am obisnuit si cu asta!
....singurul lucru cu care nu o sa ma pot obisnui niciodata e absenta ta. Pentru ca tu trebui sa fii aici! Chiar trebuie, intelegi ?











"Daca e nevoie, opreste-te si o viata noua va incepe, daca e nevoie, asteapta...miracole se intampla!"

luni, 12 martie 2012

Baby, it`s you!



12.03.2012, my place

Pe tine te cunosc cam de cand m-am mutat aici, minus vreo 20 de zile fara importanta! Stii, probabil ca de fiecare data cand o sa imi amintesc de pasul mare pe care l-am facut, gandul o sa ma poarte la tine. Si sper si vreau sa fii langa mine in momentele alea. Si nu numai atunci. Vreau sa fii langa mine acum, maine, intotdeauna! Imi place sa vad ca s-a creat un precedent, ca pana si profesorii incep sa spuna "am invatat si semestrul trecut" si ca eu pot sa spun, creand iluzia ca sunt de mult aici ca "m-am mutat anul trecut". Si-ador locul asta! Locul asta plin de lumini, oameni, studenti, mall-uri, facultati, zambete si voie buna. Iubesc ca trebuie sa cobor o strada abrupta si chiar reusesc, pe tocuri fiind, fara prea mare efort. Si o urc la fel de usor, chiar daca uneori mi se taie respiratia. Pentru ca am facut-o de atatea ori, deja, incat mi se pare normal. Si frumos! Si nu mi-am dat seama cand a trecut timpul si am trait deja aici o toamna si o iarna care nu vrea sa mai plece. Toamna a fost de vis! Prima zi de facultate, emotiile, dorinta de a acapara tot ceea ce ma inconjoara. Si-apoi o iarna lunga, cu sarbatori, cu vise si sperante. Si cu o sesiune! Si ce mai sesiune... O luna ianuarie plina cu examene si o luna februarie plina cu rezultate bune. Sunt integralista! Si au trecut atatea luni si mie nu imi vine sa cred. Timpul n-a stat niciodata in loc, dar acum mi s-a parut mai rapid ca nicioadata. Am ajuns sa cunosc strazile, cladirile chiar si oamenii. Si e adevarat... Dupa ce ajungi sa cuprinzi cu privirea un loc chiar daca e imens, devine mic, devine posibil de cucerit. Fiindca il cunosti, fiindca stii unde duce strada aia sau macar in ce directie e cartierul ala. Si-aveam la inceput senzatia ca nu cunosc pe nimeni, abia asteptat sa merg acasa la mine sa vad fete cunoscute, sa ma vad intamplator cu ele pe strada, sa-mi zambeasca oamenii in magazine. Si ce crezi? Acum...aici e acasa! Aici imi zambesc oamenii, aici ma saluta si aici mi-e adresa din buletin. Si da, chiar am senzatia ca am ajuns acasa cand intru pe usa si-mi vad perdele rosii! Inca nu e complet, dar o sa fie.

Doar am primit cel mai frumos mesaj de 8 Martie! Nici nu putea sa fie altfel, doar a venit de la tine!







"Daca e nevoie, opreste-te si o viata noua va incepe, daca e nevoie, asteapta...miracole se intampla!"